Zile in care e mai bine sa nu gandesti..
E tarziu, destul de tarziu ca atunci cand ma uit pe geam sa vad parca doar niste puncte ce lumineaza, sa nu mai fac diferenta dintre stele si niste ferestre indepartate. Ma uit pe geam si vad parca tot cartieru acoperit de o patura intunecata de sub care lucesc niste lumini ce parca ii reprezinta pe vii.. sau poate pe morti. Strazile parca apar ca niste vene sau nervi dintr-un personaj ce nu-mi dau seama daca e trist sau fericit. Starea mea nelinistita parca taie intr-un punct drumul scandalos al vietii si aud rasete si plansete in acelasi moment, parca nu mai simt nimic.
Ma intreb cati monstruleti nou nascuti, nevinovati, plang in momentu asta la prima gura de aer nestiind cat de greu ar putea fi drumul pe care au pornit, totodata ma intreb cati bolnavi realizeaza cat de draga le-a fost viata, cat de greu poate fi acel “adio”, cate lucruri au facut ptr ultima data si nici nu s-au bucurat de asta.. da, asa suntem noi, primele si ultimele lucruri sunt importante.
Vazusem de scurt timp cu “EL” un film despre 2 tineri ce tocmai aflasera ca mai au cel mult 2 ani de trait amandoi fiind bolnavi de cancer. S-au intalnit, s-au apropiat si si-au trait ultimele zile impreuna. Au ramas tot restul timpului speriati si chinuiti de gandul ca totul va lua sfarsit, in curand. Amandoi ignorau frica, ocoleau subiectul, se distrau si oricum.. nu realizau problema, de fel nu cred ca e posibil sa realizam problemele prea grave ..nici nu ne-ar ajuta cu ceva. Partea din film care pe mine m-a impresionat a fost aceea cand tipul a zis catre fata “Daca e sa cad eu primul la pat, daca voi simti asta, voi disparea si te rog sa nu ma cauti”. A ramas o intelegere intre ei. Fata a picat prima la pat, iar el nu a rezistat sa nu o viziteze, si-a retras cuvintele si a ajutat-o sa mai traiasca un craciun atunci cand ea se mai gandea doar speriata la ultimu brad impodobit pe care il vazuse.
Ma gandesc acum ca marti m-a durut jumate capu, adica bucata stanga din capoi, habar nu aveam ce am dar plangeam ca descreierata de durere. Miercuri a ajuns “EL” cu niste sucuri smechere ce mi-au mai calmat durerea impreuna cu multe alte pirule, am trecut de ziua aia cu mai putine crize ca si marti dar totusi destule. Azi parca m-am trezit si in prima jumatate de ora nu m-a durut nimic. Am inceput sa fiu bine dispusa, ma bucuram, si cand sa intind mana dupa un mic dejun .. zbeng, la loc comanda. Am fost la medicu de familie care s-a mirat vreo 10minute dupa care mi-a spus “chiar te doare? nu vad nimic!”. M-a vazut cam umflata la ochi parca.. sau mai palida.. m-a trimis la ORL, la oftalmologie, la dentist… Imi aduc aminte ce shocata am fost la dentist, ce frica imi era sa merg, ce imi venea sa ma crizez ca copiii mici doar ca imi era rusine de lume 
… Dentistu mi-a spus ca am gingiile infectate.. si vreo 6 masele inundate de puroi care dupa ce se linistesc vor vrea sa iasa. Azi mi-a facut doar niste gauri prin dinti asa.. sa iasa infectia, dar sincer.. nu va imaginati o dantura neagra .. am doar 2 carii vizibile restu nu stiu de ce zice el ca sunt stricate. Concluzia.. imi tremura genunchii de frica cand ma gandesc la chirurgu care poate imi va scoate maselele alea, sau la dentistu care una cate una ma va scapa de ele si imi va slefui jumate gura.. si ma gandesc la cei care chiar au o boala in ultima faza, imi aduc aminte de mama, si pot doar sa admir curajul oamenilor de a merge mai departe.. nu stiu daca ei realizeaza asta, nu stiu ce e pe dupa depresiile si frica din acesti oameni, dar mi-e foarte frica sa aflu vreodata.
