Filemon si Baucis

Tocmai se pregateau sa-si faca culcusul, pentru acea noapte, intr-o capita-nmiresmata de fan, ce se afla pe camp, cand iacata o luminita…
Uitandu-se ceva mai bine, au inteles ca-i o coliba, cea mai sarmana dintre toate cate vazusera in sat.
Hermes s-a apropiat de usa si a batut usor in ea.
Usa micuta s-a deschis incetinel si scariind. In prag s-a aratat un chip. Un chip cuminte de batran, si-n urma lui o batranica.
- Poftiti! … Poftiti in casa noastra, au rostit ei, fara sa-ntrebe macar o vorba pe drumeti, de unde vin si cine sunt.
Cei doi batrani, asa de buni si primitori, se numeau Filemon si Baucis.
Desi erau atat de-n varsta, rar sa fi fost pereche-n lume mai strans unita decat ei. Se indragisera din vremea cand amandoi erau copii. Mai tarziu se legasera prin lantul dulce-al casniciei si ramasesera-mpreuna saizeci sau saptezeci de ani, daca nu, poate si mai bine… Iar lumea ii dadea drept pilda de casnicie trainica.
Fetelor cand se maritau parintii, le faceau urarea:
- Sa fii la fel de fericita, in anii tai de casnicie, cum este doar batrana Baucis.
Baietilor, la-nsuratoare, parintii le spuneau la fel:
- Sa fii iubit ca Filemon de credincioasa lui sotie!
Si daca e sa vorbim drept, nu avusesera batranii nici un belsug in viata lor. Coliba in care locuiau era din trestie uscata, cam coscovita si-aplecata, si invelita cu sovar. Alaturi de coliba lor era un petic de gradina, taiat in doua de-un parau. Aici lucra de dimineata pana seara Filemon, sapand si cultivand legume sau ingrijind pomii si vita, care cresteau la marginea pamantului ce-l stapaneau.
Erau saraci, dar acest lucru nu ii impiedica de loc sa isi gaseasca multumirea in dragostea ce ii lega, in intelegerea deplina ce domnea vesnic intre ei. Asa se face ca puteau sa-ndure orisce necazuri si lipsuri grele, fara teama sau plansete zadarnice. Ba uneori mai ajutau si pe altii, care aveau nevoie, fie cu roade din gradina, fie cu sfaturi intelepte.
In casa lor nu se gaseau slugi si stapani, ca pe la altii. Singuri isi porunceau si tot ei isi aduceau la-ndeplinire, sarguincios, poruncile.
Acestia erau pamantenii la care Zeus si Hermes au poposit in acea seara. Cu fete calde. primitoare, cu firea lor deschisa, buna, i-au poftit grabnic in coliba pe cei doi mandri-olimpieni, fara sa cate nici la haine, nici la cuvinte sau la fete. Ba, tocmai fiindca olimpienii pareau truditi, saraci, flamanzi, cei doi batrani s-au aratat mai saritori ca totdeauna, mai dornici sa-i primeasca bine. Iar Filemon i-a imbiat:
- Uitati-va… lavita asta. Sedeti si odihniti-va de osteneala drumului, cat timp o sa pregatim masa.
[...]
Pentru ca masa-ntarzia , gazdele sa-nsele vremea, stateau cu oaspetii de vorba, glumind si aratandu-se veseli si binevoitori.
[....]
Nu mai stiau cei doi batrani cum sa-i slujeasca pe cei doi oaspeti, ce sa le dea, cum sa-i imbie. Mai ales Filemon, batranul, le turna vin neincetat. Dar ce sa vezi? Oricat turna vinul in cani, vasul de lut ramanea plin.
Stapanul cerului daduse, in acest fel, un semn ca este un preaputernic olimpian.
Filemon a priceput semnul. Chemand-o langa el pe Baucis, s-au plecat zeilor cu teama. Amandoi si-au cerut iertare ca cina a fost prea saraca.
Pentru ca in coliba lor aveau si o pasare, o gasca, s-au repezit sa o prinda iute si s-o gateasca zeilor. Numai ca ei erau batrani. Picioarele le tremurau. Iar gasca era sprintena. Sarea-n coliba ici si colo si gargaia infricosata. Ba, parca presimtindu-si soarta ce o pandea, pasarea si-a cautat scaparea chiar sub picioarele lui Zeus.
Acesta insa i-a oprit:
- Lasati-o, n-o sacrificati. Este destul ce ne-ati dat.
Si Zeus, multumit in sine, pentru c-a fost recunoscut, a mai rostit batranilor:
- Ati fost pentru noi gazde bune. Vecinii vostri insa nu ne-au primit ca oaspeti, precum se cuvenea, desi cerusem adapost in numele Olimpului. Pentru nelegiuirea asta, ei au sa fie pedepsiti. Numai pe voi va vom cruta; dar trebuie sa ne urmariti pe muntele din apropiere…
Batranii cunosteau prea bine ca nu e chip sa stea-mpotriva, cand zeii hotarasc ceva. Le parea rau de casa lor , unde traisera o viata, in intelegere deplina. Dar nu aveau, bietii, ce face. Au trebuit sa se supuna.
Luandu-si cate-un toiag in maini, au pornit dupa cei doi zei.
Au mers ce-au mers, si au ajuns aproape in varful muntelui. Atunci Filemon a-ntors capul, sa vada ce s-a petrecut si ce osanda au dat zeii satului lor. Da-n locurile cunoscute, vointa zeilor schimbase satul intreg intr-un lac negru, care sclipea tacut sub luna, inchizand taina-n apa sa.
Privelistea i-a indurerat pe cei doi soti, si lacrimi le-au tasnit din ochi.
- De ce ati scufundat tot satul? a spus batranul Filemon. Chiar daca unii dintre ei gresisera fata de voi, ceilalti erau nevinovati.
- Taci, Filemon, a rostit Zeus. Osanda noastra, cum o fi, este intotdeauna dreapta. Priviti mai bine spre coliba in care voi ne-ati ospetit…
Intr-adevar, catand batranii inspre coliba lor cea veche, n-au mai vazut-o. Insa-n locul unde fusese ea-nainte, se ridicase-o insula. Pe insula era un templu din marmura in care Zeus avea o statuta de aur. Porti mari, sculptate,-nchideau templul. Gradini pline de flori si rodii se intindeau in jurul sau.
- Voi o sa locuiti in templu, a glasuit solemn stapanul. Vreau sa va dau o rasplata, pentru ca i-ati cinstit pe zei. Spuneti o singura dorinta. Poate vreti aur, tinerete sau frumusetea mult ravnita, putere, slava sau marire? Spuneti ce vreti si va voi da.
Filemon a privit spre Baucis. Ea catre el, cu inteles. Se deprinsera cu timpul sa isi graiasca fara vorbe, numai privindu-se in ochi.
- Nu, mare Zeus, nu vreau asta, a dat raspunsul Filemon. Aurul mult se risipeste. Puterea scade. Tineretea trece cu anii, negresit. Pacea si dragostea in care am vietuit cu buna-mi Baucis sunt lucruri de nepretuit. De-aceea, daca vrei sa faci unor batrani sarmani un dar, ingaduie sa-nchidem ochii, amandoi, in aceeasi clipa. Sa nu-mi vada sotia rugul pe care imi vor arde trupul. Nici eu pe-al ei nu vreau sa-l vad, caci m-ar indurera prea tare…
- Numai atata doriti?
- Darul acesta ni-i destul.. a dat din cap batrana Baucis.
- Bine. Fie pe voia voastra…
Si Zeus a facut un semn. Amandoi zeii au pierit. N-au mai ramas, acolo-n munte, decat batranii.
Filemon si iubita-i Baucis s-au coborat pana in templu. S-au asezat in tinda lui, dorind sa stea-n aceleasi locuri, in care vietuisera inca de cand erau copii.
Anii s-au scurs indelete. Cei doi s-au garbovit mai mult. Ochii li s-au incetosat; nu mai vedeau nici la un pas.
Si-asa, precum spune legenda, sedeau batranii, intr-o zi, pe trepte-n fata templului. Niste drumeti ii intrebau despre-ntamplarea petrecuta odinioara in coliba unde se odihnise Zeus. Ei povesteau, cu vorba moale, tremuratoare, tot ce-a fost: cum le-a schimbat Zeus coliba in acel templu aurit.
Pe cand vorbea asa, batranul a simtit ca il infasoara o scoarta rece, pe la talpi. Scoarta crestea si catre mijloc, si se urca spre gat, spre cap.
Baucis simtea acelasi lucru. Intelegand ca i-a sosit sfarsitul asteptat, a spus usor lui Filemon:
- Sotul meu scump, a sosit ceasul!… Iti spun adio…
- Adio!… a grait si dansul, si-a sarutat-o lin pe frunte. Iti multumesc pentru credinta ce mi-ai purtat-o pana la ultima suflare!
Si poate ca si-ar mai fi spus cei doi batrani si alte vorbe de-adio si de mangaiere; dar gurile le-au amutit.
In preajma s-a facut tacere. Cei care se-ntamplasera sa se gaseasca langa ei priveau inmarmuriti. Batranul nu mai era om, ci se facuse-un stejar falnic. Baucis, in schimb, era un tei subtire, alb cu flori micute, dar cu mireasma-ametitoare.
Legenda spune despre templu ca s-a sfarmat, batut de vanturi; dar multa, foarte multa vreme, s-ar fi vazut inca acolo cei doi copaci: un stejar mandru si puternic, ce-mbratisa cu ramurile sale un tei cu trunchiul alb si plin de floare…