nu a mai aparut.

De cateva zile in urma unei discutii cu A.Faith am ajuns la concluzia ca voi posta impreuna cu celalalte fete pe dulce-amarui . Ideea blogului mi-a placut extrem de mult si mai ales autoarele blogului care sunt foarte diferite in ceea ce priveste punctele lor de vedere si astfel creeaza un “acasa” ptr orice fel de cititor.

Acest articol trebuia sa fie primul meu post pe acel blog in care am incercat sa arat cam ce fel de persoana sunt si totodata sa deschid un subiect din punctul meu de vedere ptr toti cunoscut.

Din pacate articolul nu a mai aparut din cauza unor neintelegeri. Eu vroiam sa imi postez articolele si aici la noi, bineinteles cu link spre dulce-amarui iar A.Faith (adminul blogului) nu a fost tocmai de acord cu ideea mea. Poate chiar asta a fost motivul ptr care a amanat publicarea articolului si nu m-a mai trecut in lista membrilor dulce-amarui.

Din partea mea in continuare mult respect fata de echipa dulce-amarui si felicitari, tineti-o tot asa!

Cum..

sa ma obisnuiesc cu faptul ca trecutul nu are loc in viitor? Suna absurd, desi nu cred ca e. Vi s-a mai intamplat si voua ceea ce incerc eu sa descriu aici sau, daca nu vi s-a intamplat vi se va intampla chiar daca conjuncturile va fac sa realizati aceasta schimbare uriasa mai mult.. sau deseori mai putin. De prea mult timp traiesc intr-un fel anume ca sa nu pot sa spun ca imi este frica sa traiesc altfel. Ma mangaie un singur gand si anume “este firesc sa imi fie frica de necunoscut”. Nu imi aduc aminte de ce-am simtit atunci, dar tin minte ca mi s-a povestit ca am facut primii pasi in parcul mare din Satu-Mare. Am vazut o fantana arteziana si m-am pornit spre ea. Atunci probabil inca nu realizam ce inseamna primul pas in viata si nu stiam cati pasi grei viata ma va mai determina sa fac. Candva am fost si la gradinita, am terminat o etapa si am inceput o alta care s-a numit “scoala”. Probabil ca pe vremea aia acel pas a fost la fel de important pentru mine, la fel de greu si de necunoscut doar ca.. din prezent privind trecutul toate astea par niste miscari minore. De ceva ani am terminat generala si am simtit ca am realizat ceva, apoi am ajuns la cea de-a 2-a granita si anume scoala in Germania care in majoritatea cazurilor ia sfarsit dupa clasa a 10a. De fiecare data am simtit ca trebuie sa lupt, trebuie sa reusesc pentru ca un om fara scoala este ca o floare fara petale, trist si nesemnificativ. De fiecare data cand o etapa a luat sfarsit si am simtit ca am realizat ceva, o alta etapa a inceput care parca era si mai importanta. Acum sunt pe cale de a termina o alta etapa si parca niciodata n-a fost asa de greu, asa de serios si de important. Scoala in curand va lua sfarsit si cuvintele se termina. Simt un gol infiorator, chiar infricosator. Ce se va intampla mai apoi? Nu stiu. Ani grei vad atunci cand privesc in urma mea, matematici, limbi straine, chimii si biologii, istorii, geografii si politici.. si toate ptr ce? Ma simt la fel de inculta ca inainte si daca cineva ar fi sa ma intrebe “de ce oare?” .. as spune doar: “Ptr ca nu am un scop in viata”. Acum simt ca vor mai urma multe etape in viata mea si ca fiecare dintre ele va reusi sa trezeasca acesta stare de nesiguranta. De fiecare data voi simti tot mai mult ca trebuie sa reusesc si cu fiecare nivel pasii vor deveni din ce in ce mai grei. Si totusi.. se spune ca scoala este singurul pas la care daca te impiedici nu ai cum sa-l recuperezi, muncile si meseriile, facultatile si mii de alte cai de viitor sunt posibile.. dar bacul.. il face fiecare doar o data si acum simt ca va fi ca o stampila pe fruntea mea dupa care o lume intreaga ma va cataloga. Stiu sigur ce-am promis, pe ici si colo la unu si la altu, ca oricat de greu o da sa fie, n-am sa mut un pas inapoi ci mereu doar inainte! Imi doresc cu adevarat sa pot sa tin aceste promisiuni.